În fiecare an, 1 Decembrie ne găsește rostind aproape mecanic cuvântul unitate. Îl scriem pe pancarte, îl punem în discursuri, îl strecurăm în urări trimise în grabă de pe telefon, între două claxoane în trafic sau între două porții de sarmale servite la evenimente. Și totuși, realitatea de zi cu zi ne arată că rar am părut mai împrăștiați ca acum, fiecare purtat într-o alergare surdă după grijile, temerile și mica lui supraviețuire.
Paradoxal, în clipele de cumpănă, românul știe să redevină om – se apropie de alt om, îi simte nevoia și împarte din puținul lui. Plânge la lucruri siropoase, hăhăie la glume răsuflate, dar își rupe bucata de la gură. După ce îi trece însă, revine la ce știe cel mai bine: se agață de polarizări absurde, de prejudecăți și doctrine utopice rostogolite de politicieni idolatrizați – dintre care mulți uitând de ce înseamnă să slujești un țel mai înalt decât propria carieră. Și cu un astfel de om, greu mai găsești un punct de înțelegere.